Din nou stau culcata in pat cu ochii pe tavan visand...

Inchid ochii...

Ii aud respiratia in dreapta mea si zambesc...

A venit din nou...

Ma intorc cu fata la el si ma loveste cu zambetul lui fermecator..

Ii mangai chipul, iar el inchide ochii sub atingerea mea...

Incepe sa vorbeasca cu mine...

Eu rad si aprob orice spune...

Imi place sa adorm ascultandu'i vocea...

Sa'l stiu langa mine...

Sa stiu ca orice as visa ma trezesc in bratele lui si nu'mi mai pasa de altceva...

Cu fiecare inspiratie sa ma imbat cu parfumul lui...

Si degetele lui sa se plimbe pe pielea mea...

Sa ma inveleasca atunci cand imi este frig...

Imi spune ceva si eu incep sa rad...

Ma intind din nou in pat inchizand ochii...

Si incep sa visez...

Ascultandu'i in continuare vocea..

Dar dintr'o data sa opreste...

Ochii mei incep sa clipeasca des pana se deschid total..

A disparut...

Din nou...

Si iata cum pornesc din nou.

Din nou sentimente.

Din nou imi pasa.

Din nou gelozie.

Din nou melodii de dragoste.

Din nou conversatii stupide, dar speciale.

Din nou SMS'uri in ore.

Din nou intalniri pe ascuns.

Din nou cuvinte frumoase.

Din nou priviri induiosatoare.

Din nou astept cu nerabdare sa'l vad.

Din nou ma topesc la auzul vocii lui.

Din nou ma pierd in privirea lui.

Din nou goluri in stomac in timpul saruturilor.

Din nou adorm pe pieptul lui.

Din nou ii numar bataile inimii.

Din nou ne tinem de mana.

Din nou iubesc.

Dar de data asta, merita.<3

De ce?

De ce majoritatea oamenilor subliniaza partea cu nevoia sa din definitia prieteniei?

De ce nu se mai gaseste placere in a fi motivul zambetului cuiva?

De ce toti asteapta complimente, sfaturi, servicii, dar nu sunt in stare sa asculte pe cineva care are nevoie?

De ce preferam sa ne torturam unii pe ceilalti decat sa ne dezvaluim adevaratele sentimente?

De ce ne provocam unii pe ceilalti si nu facem noi primul pas?

De ce atunci cand dam un sfat nu'l urmam si noi insine?

De ce atunci cand spunem cuiva ca schimbarea incepe cu el insusi o spunem in speranta ca va indrazni altcineva sa faca acest pas cu exceptia noastra?

De ce spunem ca a fi diferit e in regula, dar ne formam opinii in functie de ale celorlalti?

De ce puterea cuvintelor scade pe zi ce trece si, odata cu ea, nevoia noastra de a ne exprima liber?

De ce nu mai pune nimeni pret pe cuvinte si vorbele sunt aruncate in vant precum nisipul?

De ce suntem mereu dispusi sa gresim si sa ne asumam greseala decat sa facem ce este bine?

De ce trebuie sa ne ingreunam vietile asa de mult si atat de voluntar?

Unde a disparut increderea in sine?

Unde a disparut adevarul?

Unde a disparut dreptatea?

Unde am disparut noi?

Stau cu capul la tine in brate si iti numar bataile inimii.

Te joci in parul meu si fredonezi aiurea o melodie, punandu'mi un zambet de copil pe chip.

Asa ne petrecem mereu timpul.

Astea sunt momentele in care ne cunoastem mai bine si ne apropiem mai mult.

Langa tine tacerea e mereu confortabila si nu'mi pasa niciodata cum arat cand sunt in preajma ta.

Tu stii mereu sa'mi arat partea plina a paharului si nu te supara niciodata imaturitatea mea.

Pe tine nu te pot minti niciodata.

Imi cunosti toate secretele si orice minciuna inofensiva imi tortureaza constiinta pana recunosc adevarul.

Iubesc felul cum vorbesc cu mine si cum suntem mereu complici ascunzandu'ne de restul.

Imi lasi mereu impresia ca ai spune mai multe, dar ca preferi sa'mi arati.

Ma reindragostesc de zambetul tau ori de cate ori il vad, iar golul din stomac pe care il simt cand ma saruti, devine infinit atunci cand te aud spunandu'mi

"Te iubesc!".