Trase adanc aer in piept si impinse usor usa de sticla. Mirosul izbitor de cafea ii oferi un sentiment familiar. El era la o masa de la geam. Privea in gol oamenii care treceau prin fata ferestrei. Pasii marunti o apropiau parca prea repede de el. Nu era pregatita. Inca nu stia ce sa-i spuna. Nu stia daca sa creada ce va spune el sau nu. Pana sa isi termine gandurile, ajunse la masa lui. Se aseza pe scaun si isi drese vocea:

                -Buna…

                Ochii lui sclipira la vederea ei.

                -Hei! Ma bucur ca mi-ai acordat sansa asta. Stiu ca e mult ce iti cer, dar considera asta ca o ultima favoare. Am nevoie sa ma asculti.

                Chelnerul il intrerupse.

                -Va servesc cu ceva?

                -Doua cafele cu lapte, te rog!

                Deci isi mai amintea cate ceva despre ea. Uimitor, avand in vedere ca in fiecare dimineata ea era cea care ii pregatea lui cafeaua.

                -Iti amintesti ultima noapte pe care am petrecut-o impreuna?

                Serios? Credea ca va asculta o scuza si atat. Nu ca va incepe sa ii aduca aminte de timpul petrecut impreuna. Numai ea stia cat s-a chinuit sa uite totul.

                -Da, imi amintesc…

                -Si iti amintesti si ce ai facut inainte sa adormi?

                -Nu…

                Pe cine mintea? Plansese. Asta facuse. A plans pana a simtit ca nu mai putea respira. Iar patura care ii acoperea gura, i-a fost martora.

                -Ei bine, eu imi amintesc… Si stiu ca nu ai fi vrut asta, dar te-am auzit plangand. Nu stiam de ce… Dar nici nu am indraznit sa intreb. Dar intr-un final mi-am dat seama. Daca ar fi fost vorba despre orice altceva, ai fi venit la mine si mi-ai fi spus, te-ai fi descarcat, dar nu ai facut-o. Si din asta mi-am dat seama ca eu sunt de vina.

                -Si daca ti-ai dat seama de ce nu ai spus ceva? De ce nu ai incercat sa opresti lacrimile?

                -Am crezut ca asta se va intampla daca voi pleca… Am crezut ca ma urasti… si ca viata ta va fi mai usoara daca voi pleca… Nu ai idee cat de mult am vrut sa iti alin suferinta, cat de mult te iubeam… Te iubeam mai mult decat ma iubeam pe mine insumi si m-am gandit la fericirea ta… Nu stiu daca am facut bine, dar am incercat… Am incercat apoi sa imi caut propria fericire… Dar gandul ca tu inca suferi m-a oprit… Nu stiam ce sa fac… Ma temeam sa te caut… Nici nu stiam unde sa te caut.. Ma gandeam ca poate deja ai gasit iubirea vietii tale si aparitia mea ti-ar distruge tot ce ai reusit sa faci in lipsa mea…

                -Si atunci de ce te-ai intors? Ce te asteptai sa gasesti?

                -Nu stiu… Chiar nu stiu… Stiu doar ca m-am trezit intr-o dimineata si nu am mai putut… Am dat naiba tot ce realizasem acolo pentru ca nimic nu conta daca nu aveam cu cine sa ma bucur de succes si ultimul lucru pe care mi-l amintesc e ca m-am ciocnit cu tine in lift…

                -Nu inteleg… 5 ani… 5 ani m-am chinuit sa gasesc o explicatie… Nu intelegeam de ce ai plecat… Eu eram cea care iti iertase o multime de lucruri… De ce trebuia sa platesc eu? Uram sa ma gandesc la tine, dar era inevitabil… Plangeam infundata in perne si ma gandeam ca probabil nu dai doi bani pe amintirile cu mine. Ma gandeam ca poate deja ai o familie si o slujba de succes si ca ai inchis de mult capitolul “Tara”.

                Cafelele se racisera de mult in fata lor. O tacere jenanta se asternu intre ei si gandurile fiecaruia sarisera peste cei 5 ani si ajunsera la momentele petrecute impreuna.

                -Imi pare rau, Tara! Sincer, chiar imi pare rau… Poate ca e prea tarziu, poate nu, dar regret enorm de mult ca am plecat de langa tine cand aveai cea mai mare nevoie de mine…

                Lacrimile curgeau siroaie pe obrajii ei palizi. Nu stia ce sa spuna, ce sa faca. Daca stia unde va ajunge discutia asta nici nu ar fi venit. Unde vrea sa ajunga? Ce ii cere defapt? Sa se impace cu el? Sa uite cat a suferit? Ce ii putea garanta ca s-a schimbat ceva? De unde stia ca nu va pleca din nou?

                -Nu stiu,Caleb… E greu…

                -Stiu..

                -Ba nu! Nu stii… Habar nu ai, Caleb! Habar nu ai cat de mult te-am iubit si cat am incercat sa neg asta… Habar nu ai cat ma abtin acum sa nu iti sar in brate si sa nu te sarut. Habar nu ai ca nu m-am simtit niciodata mai bine sa te vad, ca mai devreme in lift. Habar n-ai ca am asteptat momentul in care ne vom vedea in fiecare zi din astia 5 ani… Nu stii nimic. Si nici eu nu mai stiu nimic…

                -Tara…

                -Nu, Caleb! Nu am nevoie de mila ta. Te rog, uita ca ne-am intalnit, uita tot ce ti-am spus…

                Isi sterse lacrimile dintr-o miscare iute si iesi din cafenea, trantind usa in urma ei.

                -Aveti nevoie de ceva, domnule?

                Arunca o privire scurta pe geam, incercand sa scape de nodul din gat si spuse:

                -Doar adu-mi nota, te rog.

     Isi lua cafeaua si geanta si iesi in graba pe usa. Inima ii batea atat de tare, incat aproape confunda sunetul tocurilor cu cel din pieptul ei. Bucle dezordonate ii alunecau delicat pe camasa din matase. Prima zi de lucru si deja isi facea o reputatie din cauza intarziatului. Si, ca si cum nu era suficient, liftul nu mai venea odata. Bataia nerabdatoare a piciorului ei atrase privirea incruntata a unei batrane. Lumina verde anunta sosirea liftului. Sunetul deschiderii usilor o facu sa sara practic in lift. Impactul fu atat de puternic, incat privirea i se intuneca pret de cateva secunde.
     -Ce dracu?! Doamna, tu nu stii ca mai intai se cob...
     Nu-i venea sa creada ca e ea. Nu era schimbata aproape deloc, cu exceptia catorva riduri expresive in zona ochilor. Oare de cate ori zambise in acei 5 ani si de cate ori plansese din cauza lui? Era atat de marcat de intalnirea ei incat nu-i observa gesturile disperate de indepartare a cafelei de pe camasa.
     -De ce nu te uiti pe unde mergi? Oh, nu... Camasa mea, cafeaua mea, job-ul meu!
     Privirea ii sarea de la ceas la camasa si invers.
     -Tara, tu esti?
     Mainile ii incremenira si, cu o voce tremuranda, ii raspunse:
     -Dumnezeule, Caleb, esti chiar tu?
     Si-ar fi dorit sa-i sara in brate si sa se adaposteasca de toate cosmarurile care au bantuit-o in acei 5 ani. Si-ar fi dorit sa-i simta din nou gustul buzelor pe care le saruta in fiecare seara inainte sa adoarma. Si-ar fi dorit sa isi treaca din nou degetele prin parul lui rebel care ii gadila obrajii de fiecare data cand il saruta pe frunte. Dar ce facuse el era pur si simplu de neiertat. Cum a putut sa-i faca asta? Cum a putut sa plece fara sa-si ia ramas bun? Cum a putut s-o lase timp de 5 ani sa se invinovateasca pentru plecarea lui?
     -Scuza-ma! Eu ma cam grabesc... Sunt in intarziere.
     -Lasa-ma sa te duc eu.
     -Nu! Adica... Nu-i nevoie... Oricum trebuie sa ma duc sa imi schimb hainele si nu vreau sa te retin...
     -Uite... Ai tot dreptul sa te porti asa, sa nu-ti doresti prezenta mea... Dar iti sunt dator cu o explicatie.. Si nu as putea avea constiinta impacata daca nu m-ai lasa sa iti vorbesc...Stiu ca ti-a fost greu. Si mie mi-a fost...
     -Atunci de ce ai facut-o? De ce ai plecat asa? De ce nu te-ai gandit nici macar o secunda la mine?
     -M-am gandit in fiecare secunda la tine si au fost momente in care as fi dat orice sa iti aud vocea... Dar am crezut ca iti va fi mai bine asa... Ca vei suferi mai putin...
     Glumea? Nici nu avea idee de cate nopti a pierdut invinovatindu-se pentru plecarea lui.
     -Nu cred ca o explicatie poate sterge 5 ani de suferinta din sufletul meu.
     -Te rog, o jumatate de ora! Atat! Si apoi, daca imi vei cere asta, nu te voi mai cauta niciodata.
     La urma urmei, deja se resemnase cu ideea pierderii slujbei. Si in plus, isi dorea din toata inima sa afle ce l-a facut sa plece asa.
     -OK. Intr-o ora. La cafeneaua de la colt.


Sfarsitul partii I

Se aseza comod pe pervazul ferestrei la exact 7:59.

Momentul perfect in care sa vada apusul soarelui reflectat in geamurile trenului care pleca 

in fiecare seara din gara la 8 fix.

Ii placea sa priveasca fiecare roata cum o urmeaza pe cea din fata.

O calma fluieratul locomotivei.

Privea fiecare chip cu ochii atintiti spre fereastra si spera ca vreunul sa o vada si sa ii zambeasca.

Niciodata nu avea noroc,

dar nu se lasa batuta in nicio seara.

 Se intreba care or fi povestile fiecarui om.

O batranica privea apusul cu ochii inlacrimati...

Probabil ii era dor de copiii ei..

Un cuplu statea imbratisat, fiecare din cei doi indragostiti privindu-l pe celalalt in ochi.

Probabil plecau intr-o vacanta.

Un baiat inalt si brunet privea cerul...

Dupa privirea lui probabil abia astepta sa apuna soarele si sa rasara stelele.

Isi trecu o mana prin par si pieptul ii fu cuprins de un oftat.

Parea trist.

Trenul incepu sa mearga incet.
Era un tren vechi, prindea greu viteza.
De obicei ii lua cam un sfert de ora sa traverseze campia din fata casei ei.
Ea profita in fiecare seara de acest sfert de ora pentru a privi fascinata pasagerii si pentru a incerca sa le ghiceasca povestea.
Avea si ea povestea ei.
Scrisese o carte despre ea...
O lua langa ea in fiecare seara, sperand sa gaseasca o persoana care s-o inteleaga si
sa faca schimb de povesti.
Isi plimba din nou privirea ratacitoare pe la ferestrele trenului.
Un singur chip ii atragea atentia..
Baiatul de mai devreme..
Tristetea din ochii lui ii ajungea pana in suflet.
Putea fi el..
Cel care s-o inteleaga..
Porni grabita pe scarile de pe hol si apoi, simtind adierea verii in par incepu sa alerge spre tren.
Cartea o tinea strans la piept.

_________________________________________________________________________________

Venise din nou timpul sa plece la ai lui...
Avea mereu impresia ca fiecare "La revedere" adresat bunicilor lui putea deveni un "Adio" pana in urmatoarea vara...
Ii placea sa vina la bunici...
Sa se izoleze de agitatia de la oras, de stresul de la liceu, de certurile cu parintii...
Tot ce vroia era sa piarda timpul in gradina bunicilor, compunand melodii la chitara.
Simti trenul cum pleaca de pe loc si isi ocupa locul de la fereastra.
Lumina portocalie il orbi pentru o secunda si apoi privi mingea de foc de pe cer
care cobora odata cu trenul la vale.
Prefera noaptea in locul zilei...
Noaptea putea fi doar el cu gandurile lui..
Si cu stelele..
Stelele ii dadeau mereu putere sa mai treaca peste o zi..
Privi din nou soarele.
Se mai vedea doar jumatate din el.
Cerul se colorase in nuante de purpuriu si rosu.
Soarele parca isi arunca cu ultimele forte fasii de lumina peste iarba verde a campiei.
Manunchiuri de margarete completau tabloul sfarsitului de vara.
Si atunci o vazu.
Alerga spre trenul in care se afla el foarte grabita.
Pentru cateva secunde o privi fix in ochi si privirea ei i-o intalni pe a lui.
Apoi zari caietul din mana ei.
Degetele ii erau inclestate pe coperta lui.
Parea ceva important.
Deveni agitat si ar fi vrut sa coboare sa o intrebe ce a patit.
Dar pana sa isi termine gandurile, mana ei se lipi de geamul din fata lui.
-Te rog, citeste asta!
-C-cine esti?
-Vei afla daca citesti.
-Vreau sa aflu acum.
Trase manerul opririi de urgenta si fugi din tren.
O lua de mana si fugira amandoi spre un nou inceput.

Inchide ochii pentru un moment si imagineaza-ti ca e din nou vara si simti adierea fierbinte 

a vantului care intra pe geamul camerei tale .

Simti mirosul parfumat care pluteste in aer si vezi bulgarasi de vata cum se plimba pe cer.

Acum imagineaza-ti picioarele acoperite de un strat fierbinte de nisip fin.

Priveste bucatelele sparte de scoici pe care le aduc valurile la mal. 

Simte mirosul sarat al marii si plimba-ti degetele prin par.

Acum inchipuie-ti ca e seara.

Sprijina-ti spatele pe o spatarul unei banci din parc.

Priveste cuplul de la cativa metri departare si zambeste.

Asculta cantecul greierilor si admira o floare cum isi aduna petalele intr-un boboc perfect rotund.

Acum deschide ochii.

Vezi?

Vara e mereu cu tine.