Cred ca am avut cu totii momente in parc cand vedeam un cuplu dragut si ramaneam uitati de timp privindu-i si chiar invidiindu-i... Asa mi s-a intamplat si mie...Erau pe o banca...imbratisati...nu aratau cine stie ce bine,dar fiecare in completa pe celalalt si formau un cuplu superb...Ea nu mi-a atras atentia pana in momentul cand am vazut cum se uita el la ea...Era ca si cum un orb vazuse soarele pentru prima oara. Ca un colectionar care a gasit un tablou de Da Vinci nedescoperit, ca o mama care se uita prima data la copilul ei nou-nascut... Ochii lui incantati ma facura sa vad lucruri noi la ea- pielea ei arata ca matasea maronie in lumina focului, forma buzelor ei era o curba dubla perfecta, dintii ei erau atat de albi in contrast cu buzele, iar genele ei, atat de lungi, atingandu-i obrazul cand se uita in jos...Dupa felul cum statea in bratele lui ai fi putut jura ca si-ar fi putut petrece majoritatea timpului sarutandu-l si imbratisandu-l...
S-a aplecat spre el,si-a bagat capul pe sub bratul lui si s-a ghemuit la pieptul lui. Probabil era ca si cum te-ai fi ghemuit la pieptul lui David al lui Michelangelo, doar ca aceasta creatura perfecta de marmura isi infasura bratele in jurul ei si o trase mai aproape.
Si ea se uita la fel la el...ca si cum daca totul ar pieri si n-ar ramane decat el, ea a continua sa existe; iar daca totul ar ramane si el ar fi nimicit, universul s-ar transforma intr-o uriasa lume straina ei si i s-ar parea ca nu mai face parte din ea...
Deja era prea dureros sa-i mai privesc...Parcul era in ziua aia un loc linistit si fericit...Norii acopereau cerul, asa cum faceau deseori in ultima vreme...Manunchiuri de margarete intrerupeau iarba cu pete de alb si galben. M-am lasat pe spate, ignorand umezeala usoara a pamantului si am cautat imagini printre nori. Erau prea dreapti, prea netezi. Nu inchipuiam figuri, ci doar o patura moale si cenusie...El s-a asezat langa mine si ma luat de mana...Ne-am uitat unul in ochii celuilalt straduindu-ne sa nu clipim...Isi infasura bratele in jurul meu si incepu sa ma sarute intr-un fel care ar fi trebuit sa fie ilegal. Era prea convingator- era o presiune, o constrangere. Am incercat sa-mi pastrez capul limpede, dar am esuat repede si complet. Gura lui nu ma atingea bland; ca niciodata pana acum felul in care isi misca buzele trada lupta si disperarea din sufletul lui. Mi-am strans bratele in jurul gatului lui si, im comparatie cu pielea mea mult prea fierbinte, corpul lui parea mai rece ca niciodata. Am tremurat, dar nu din cauza frigului...
Il iubeam pe el...Nu pentru ca era frumos si nici pentru ca era bogat! As fi preferat sa nu fie nici una, nici alta. Ar mai fi micsorat diferentele dintre noi putin- pentru cu tot ar fi fost cea mai iubitoare, nobila, incredibila si amabila persoana pe care am cunoscut-o vreodata. Evident ca il iubeam. Cat de greu este de inteles?!
Dar brusc totul a disparut...Cand am deschis ochii am vazut pe fereastra ca soarele stralucea, iar norii mici goneau prea repede de-a lungul cereului. Vantul legana copacii in asa fel incat aveai impresia ca s-ar putea destrama...
Fusese un vis...Un vis nenorocit care mi-a mai ucis cateva sperante...M-am saturat sa astept si sa sper...O sa ma las in voia sortii...
