Generatia Facebook

 Reteaua de socializare Facebook a devenit astazi o parte integranta a vietii noastre. Tocmai de aceea, se vorbeste din ce in ce mai des despre dependenta de Facebook.

Urmatorul chestionar atrage atentia asupra efectelor negative pe care le are Facebook asupra individului:

https://docs.google.com/forms/d/10Zb-HkjjmBUzcuUd8J-h6h_Ve5V7RJdNyc9cKz_zQhc/viewform

Stres. Frustrare. Tristete. Drum. Noapte. Masina. Vant. Muzica. Vanilie. Frig. Amintiri. Lacrimi. Confuzie. Luminite. Pustietate. Stele. Dorinte. Neimplinire. Liniste. Strigat. Eliberare. Parfum. Siguranta. Imbratisare. Caldura. Protectie. Speranta. Lacrima. Sarut. Zambet.
IUBIRE!

Trase adanc aer in piept si impinse usor usa de sticla. Mirosul izbitor de cafea ii oferi un sentiment familiar. El era la o masa de la geam. Privea in gol oamenii care treceau prin fata ferestrei. Pasii marunti o apropiau parca prea repede de el. Nu era pregatita. Inca nu stia ce sa-i spuna. Nu stia daca sa creada ce va spune el sau nu. Pana sa isi termine gandurile, ajunse la masa lui. Se aseza pe scaun si isi drese vocea:

                -Buna…

                Ochii lui sclipira la vederea ei.

                -Hei! Ma bucur ca mi-ai acordat sansa asta. Stiu ca e mult ce iti cer, dar considera asta ca o ultima favoare. Am nevoie sa ma asculti.

                Chelnerul il intrerupse.

                -Va servesc cu ceva?

                -Doua cafele cu lapte, te rog!

                Deci isi mai amintea cate ceva despre ea. Uimitor, avand in vedere ca in fiecare dimineata ea era cea care ii pregatea lui cafeaua.

                -Iti amintesti ultima noapte pe care am petrecut-o impreuna?

                Serios? Credea ca va asculta o scuza si atat. Nu ca va incepe sa ii aduca aminte de timpul petrecut impreuna. Numai ea stia cat s-a chinuit sa uite totul.

                -Da, imi amintesc…

                -Si iti amintesti si ce ai facut inainte sa adormi?

                -Nu…

                Pe cine mintea? Plansese. Asta facuse. A plans pana a simtit ca nu mai putea respira. Iar patura care ii acoperea gura, i-a fost martora.

                -Ei bine, eu imi amintesc… Si stiu ca nu ai fi vrut asta, dar te-am auzit plangand. Nu stiam de ce… Dar nici nu am indraznit sa intreb. Dar intr-un final mi-am dat seama. Daca ar fi fost vorba despre orice altceva, ai fi venit la mine si mi-ai fi spus, te-ai fi descarcat, dar nu ai facut-o. Si din asta mi-am dat seama ca eu sunt de vina.

                -Si daca ti-ai dat seama de ce nu ai spus ceva? De ce nu ai incercat sa opresti lacrimile?

                -Am crezut ca asta se va intampla daca voi pleca… Am crezut ca ma urasti… si ca viata ta va fi mai usoara daca voi pleca… Nu ai idee cat de mult am vrut sa iti alin suferinta, cat de mult te iubeam… Te iubeam mai mult decat ma iubeam pe mine insumi si m-am gandit la fericirea ta… Nu stiu daca am facut bine, dar am incercat… Am incercat apoi sa imi caut propria fericire… Dar gandul ca tu inca suferi m-a oprit… Nu stiam ce sa fac… Ma temeam sa te caut… Nici nu stiam unde sa te caut.. Ma gandeam ca poate deja ai gasit iubirea vietii tale si aparitia mea ti-ar distruge tot ce ai reusit sa faci in lipsa mea…

                -Si atunci de ce te-ai intors? Ce te asteptai sa gasesti?

                -Nu stiu… Chiar nu stiu… Stiu doar ca m-am trezit intr-o dimineata si nu am mai putut… Am dat naiba tot ce realizasem acolo pentru ca nimic nu conta daca nu aveam cu cine sa ma bucur de succes si ultimul lucru pe care mi-l amintesc e ca m-am ciocnit cu tine in lift…

                -Nu inteleg… 5 ani… 5 ani m-am chinuit sa gasesc o explicatie… Nu intelegeam de ce ai plecat… Eu eram cea care iti iertase o multime de lucruri… De ce trebuia sa platesc eu? Uram sa ma gandesc la tine, dar era inevitabil… Plangeam infundata in perne si ma gandeam ca probabil nu dai doi bani pe amintirile cu mine. Ma gandeam ca poate deja ai o familie si o slujba de succes si ca ai inchis de mult capitolul “Tara”.

                Cafelele se racisera de mult in fata lor. O tacere jenanta se asternu intre ei si gandurile fiecaruia sarisera peste cei 5 ani si ajunsera la momentele petrecute impreuna.

                -Imi pare rau, Tara! Sincer, chiar imi pare rau… Poate ca e prea tarziu, poate nu, dar regret enorm de mult ca am plecat de langa tine cand aveai cea mai mare nevoie de mine…

                Lacrimile curgeau siroaie pe obrajii ei palizi. Nu stia ce sa spuna, ce sa faca. Daca stia unde va ajunge discutia asta nici nu ar fi venit. Unde vrea sa ajunga? Ce ii cere defapt? Sa se impace cu el? Sa uite cat a suferit? Ce ii putea garanta ca s-a schimbat ceva? De unde stia ca nu va pleca din nou?

                -Nu stiu,Caleb… E greu…

                -Stiu..

                -Ba nu! Nu stii… Habar nu ai, Caleb! Habar nu ai cat de mult te-am iubit si cat am incercat sa neg asta… Habar nu ai cat ma abtin acum sa nu iti sar in brate si sa nu te sarut. Habar nu ai ca nu m-am simtit niciodata mai bine sa te vad, ca mai devreme in lift. Habar n-ai ca am asteptat momentul in care ne vom vedea in fiecare zi din astia 5 ani… Nu stii nimic. Si nici eu nu mai stiu nimic…

                -Tara…

                -Nu, Caleb! Nu am nevoie de mila ta. Te rog, uita ca ne-am intalnit, uita tot ce ti-am spus…

                Isi sterse lacrimile dintr-o miscare iute si iesi din cafenea, trantind usa in urma ei.

                -Aveti nevoie de ceva, domnule?

                Arunca o privire scurta pe geam, incercand sa scape de nodul din gat si spuse:

                -Doar adu-mi nota, te rog.

     Isi lua cafeaua si geanta si iesi in graba pe usa. Inima ii batea atat de tare, incat aproape confunda sunetul tocurilor cu cel din pieptul ei. Bucle dezordonate ii alunecau delicat pe camasa din matase. Prima zi de lucru si deja isi facea o reputatie din cauza intarziatului. Si, ca si cum nu era suficient, liftul nu mai venea odata. Bataia nerabdatoare a piciorului ei atrase privirea incruntata a unei batrane. Lumina verde anunta sosirea liftului. Sunetul deschiderii usilor o facu sa sara practic in lift. Impactul fu atat de puternic, incat privirea i se intuneca pret de cateva secunde.
     -Ce dracu?! Doamna, tu nu stii ca mai intai se cob...
     Nu-i venea sa creada ca e ea. Nu era schimbata aproape deloc, cu exceptia catorva riduri expresive in zona ochilor. Oare de cate ori zambise in acei 5 ani si de cate ori plansese din cauza lui? Era atat de marcat de intalnirea ei incat nu-i observa gesturile disperate de indepartare a cafelei de pe camasa.
     -De ce nu te uiti pe unde mergi? Oh, nu... Camasa mea, cafeaua mea, job-ul meu!
     Privirea ii sarea de la ceas la camasa si invers.
     -Tara, tu esti?
     Mainile ii incremenira si, cu o voce tremuranda, ii raspunse:
     -Dumnezeule, Caleb, esti chiar tu?
     Si-ar fi dorit sa-i sara in brate si sa se adaposteasca de toate cosmarurile care au bantuit-o in acei 5 ani. Si-ar fi dorit sa-i simta din nou gustul buzelor pe care le saruta in fiecare seara inainte sa adoarma. Si-ar fi dorit sa isi treaca din nou degetele prin parul lui rebel care ii gadila obrajii de fiecare data cand il saruta pe frunte. Dar ce facuse el era pur si simplu de neiertat. Cum a putut sa-i faca asta? Cum a putut sa plece fara sa-si ia ramas bun? Cum a putut s-o lase timp de 5 ani sa se invinovateasca pentru plecarea lui?
     -Scuza-ma! Eu ma cam grabesc... Sunt in intarziere.
     -Lasa-ma sa te duc eu.
     -Nu! Adica... Nu-i nevoie... Oricum trebuie sa ma duc sa imi schimb hainele si nu vreau sa te retin...
     -Uite... Ai tot dreptul sa te porti asa, sa nu-ti doresti prezenta mea... Dar iti sunt dator cu o explicatie.. Si nu as putea avea constiinta impacata daca nu m-ai lasa sa iti vorbesc...Stiu ca ti-a fost greu. Si mie mi-a fost...
     -Atunci de ce ai facut-o? De ce ai plecat asa? De ce nu te-ai gandit nici macar o secunda la mine?
     -M-am gandit in fiecare secunda la tine si au fost momente in care as fi dat orice sa iti aud vocea... Dar am crezut ca iti va fi mai bine asa... Ca vei suferi mai putin...
     Glumea? Nici nu avea idee de cate nopti a pierdut invinovatindu-se pentru plecarea lui.
     -Nu cred ca o explicatie poate sterge 5 ani de suferinta din sufletul meu.
     -Te rog, o jumatate de ora! Atat! Si apoi, daca imi vei cere asta, nu te voi mai cauta niciodata.
     La urma urmei, deja se resemnase cu ideea pierderii slujbei. Si in plus, isi dorea din toata inima sa afle ce l-a facut sa plece asa.
     -OK. Intr-o ora. La cafeneaua de la colt.


Sfarsitul partii I

Se aseza comod pe pervazul ferestrei la exact 7:59.

Momentul perfect in care sa vada apusul soarelui reflectat in geamurile trenului care pleca 

in fiecare seara din gara la 8 fix.

Ii placea sa priveasca fiecare roata cum o urmeaza pe cea din fata.

O calma fluieratul locomotivei.

Privea fiecare chip cu ochii atintiti spre fereastra si spera ca vreunul sa o vada si sa ii zambeasca.

Niciodata nu avea noroc,

dar nu se lasa batuta in nicio seara.

 Se intreba care or fi povestile fiecarui om.

O batranica privea apusul cu ochii inlacrimati...

Probabil ii era dor de copiii ei..

Un cuplu statea imbratisat, fiecare din cei doi indragostiti privindu-l pe celalalt in ochi.

Probabil plecau intr-o vacanta.

Un baiat inalt si brunet privea cerul...

Dupa privirea lui probabil abia astepta sa apuna soarele si sa rasara stelele.

Isi trecu o mana prin par si pieptul ii fu cuprins de un oftat.

Parea trist.

Trenul incepu sa mearga incet.
Era un tren vechi, prindea greu viteza.
De obicei ii lua cam un sfert de ora sa traverseze campia din fata casei ei.
Ea profita in fiecare seara de acest sfert de ora pentru a privi fascinata pasagerii si pentru a incerca sa le ghiceasca povestea.
Avea si ea povestea ei.
Scrisese o carte despre ea...
O lua langa ea in fiecare seara, sperand sa gaseasca o persoana care s-o inteleaga si
sa faca schimb de povesti.
Isi plimba din nou privirea ratacitoare pe la ferestrele trenului.
Un singur chip ii atragea atentia..
Baiatul de mai devreme..
Tristetea din ochii lui ii ajungea pana in suflet.
Putea fi el..
Cel care s-o inteleaga..
Porni grabita pe scarile de pe hol si apoi, simtind adierea verii in par incepu sa alerge spre tren.
Cartea o tinea strans la piept.

_________________________________________________________________________________

Venise din nou timpul sa plece la ai lui...
Avea mereu impresia ca fiecare "La revedere" adresat bunicilor lui putea deveni un "Adio" pana in urmatoarea vara...
Ii placea sa vina la bunici...
Sa se izoleze de agitatia de la oras, de stresul de la liceu, de certurile cu parintii...
Tot ce vroia era sa piarda timpul in gradina bunicilor, compunand melodii la chitara.
Simti trenul cum pleaca de pe loc si isi ocupa locul de la fereastra.
Lumina portocalie il orbi pentru o secunda si apoi privi mingea de foc de pe cer
care cobora odata cu trenul la vale.
Prefera noaptea in locul zilei...
Noaptea putea fi doar el cu gandurile lui..
Si cu stelele..
Stelele ii dadeau mereu putere sa mai treaca peste o zi..
Privi din nou soarele.
Se mai vedea doar jumatate din el.
Cerul se colorase in nuante de purpuriu si rosu.
Soarele parca isi arunca cu ultimele forte fasii de lumina peste iarba verde a campiei.
Manunchiuri de margarete completau tabloul sfarsitului de vara.
Si atunci o vazu.
Alerga spre trenul in care se afla el foarte grabita.
Pentru cateva secunde o privi fix in ochi si privirea ei i-o intalni pe a lui.
Apoi zari caietul din mana ei.
Degetele ii erau inclestate pe coperta lui.
Parea ceva important.
Deveni agitat si ar fi vrut sa coboare sa o intrebe ce a patit.
Dar pana sa isi termine gandurile, mana ei se lipi de geamul din fata lui.
-Te rog, citeste asta!
-C-cine esti?
-Vei afla daca citesti.
-Vreau sa aflu acum.
Trase manerul opririi de urgenta si fugi din tren.
O lua de mana si fugira amandoi spre un nou inceput.

Inchide ochii pentru un moment si imagineaza-ti ca e din nou vara si simti adierea fierbinte 

a vantului care intra pe geamul camerei tale .

Simti mirosul parfumat care pluteste in aer si vezi bulgarasi de vata cum se plimba pe cer.

Acum imagineaza-ti picioarele acoperite de un strat fierbinte de nisip fin.

Priveste bucatelele sparte de scoici pe care le aduc valurile la mal. 

Simte mirosul sarat al marii si plimba-ti degetele prin par.

Acum inchipuie-ti ca e seara.

Sprijina-ti spatele pe o spatarul unei banci din parc.

Priveste cuplul de la cativa metri departare si zambeste.

Asculta cantecul greierilor si admira o floare cum isi aduna petalele intr-un boboc perfect rotund.

Acum deschide ochii.

Vezi?

Vara e mereu cu tine.

Uneori mi-e teama sa zambesc, stii?
Mi-e teama sa nu vina o vreme in care sa regret ca am zambit din cauza motivului respectiv...
Mi-e teama sa nu trebuiasca sa platesc pentru clipele de fericire..

Puteai fi tu cel care ma tine acum in brate si imi sopteste cuvinte dulci la ureche,
 cel care imi saruta buzele si isi plimba degetele pe pielea mea uscata,
 cel care se uita in ochii mei si imi zambeste inocent,
 cel care ma tine de mana in fata lumii,
 cel cu care numar stelele de pe cer in fiecare seara,
 cel cu care imi fac planuri de viitor,
 cel care are grija de mine si imi sterge lacrimile cu un zambet,
 cel care ma iubeste si cel pe care il iubesc.

-Mi-e teama ca nu ma vei primi inapoi in viata ta...

-Nu ai iesit niciodata de aici..

-Ei bine, nici tu din a mea.. Nu ai gasit portita?

-Era incuiata..

-Dar cheia e la tine..

-Ai schimbat incuietoarea..

-De-asta ti'am lasat o dublura sub covorasul de la usa...

-Cineva a venit inaintea mea si a luat'o...

-La naiba! Puteai sari gardul!

-Dar stii ca n'am fost niciodata buna la sport..

-Atunci de ce nu m'ai strigat..?

-Te'am strigat...in fiecare seara am venit si te'am strigat...Dar nu m'ai auzit..

Nimeni nu e perfect...o stim cu totii...si mai stim ca ar trebui sa ii acceptam pe cei din jurul nostru cu tot cu defecte...dar cum sta treaba cand defectele nu mai sunt defecte, ci proaste obiceiuri..? Si mai ales ce ar trebui sa facem cand aceste proaste obiceiuri ne ranesc pe noi? Ar trebui sa iertam si sa speram la vremuri mai bune? Sau sa luam initiativa si sa nu acceptam sa fim raniti? Multi ar alege a doua varianta, dar ce se intampla cand iubirea pentru acea persoana iti acopera superficial ranile? Accepti in continuare sa fii ranit sau pleci cu ideea ca iubirea se va stinge la un moment dat? Sa zicem ca ne agatam in continuare de cea mai fragila speranta si ne punem toata increderea in ea, sperand ca persoana iubita va redeveni persoana de care te'ai indragostit... Si speri, speri din toata inima, te inchizi in tine, iti ascunzi temerile, incerci sa fi mai bun, renunti la a mai fi tu pentru a fi perfect pentru acea persoana, renunti la viata ta pentru ca speri la la un loc in viata acelei persoane, pierzi totul, pierzi prietenii care s'au saturat sa vorbeasca singuri, iti pierzi demnitatea si orgoliul, facand orice face fericita persoana respectiva, te pierzi tu pur si simplu. Si inca niciun semn de la acea persoana... Niciun semn ca i-ar pasa, niciun semn ca ar durea'o suferinta ta...nimic... Si te gandesti cum erai la inceput..cand erai tu persoana cucerita, cand tie ti se cersea atentie, cand tu erai persoana care nu depunea niciun efort in relatie... Si te intrebi cum de s'a ajuns aici...Si singurele cuvinte care iti trec prin minte sunt "am aflat ce e iubirea"...Da..."iubirea"...pentru ca in momentele de suferinta iti dai seama cu adevarat...tristetea indeparteaza ceata din inimile noastre si ne dezvaluie adevaratele sentimente...

Soneria de la intrare o intrerupe din citit. Era a treia oara cand citea aceeasi carte, dar nu se plictisea niciodata de ea.

O silueta intunecata se misca nerabdatoare pe dinafara usii de sticla mata. Cu mana tremurand, apasa pe clanta. Era prea tarziu sa fuga inapoi in camera ei. Mana lui o apuca de incheietura, in timp ce ochii lui o fixara impunator.

-Ce cauti aici?

-Pot intra?

Ii dadu drumul la mana si ea ii deschise usa larg. Se duse inaintea lui pe a doua treapta a scarilor, asezandu-se cu genunchii la piept. Si inchise ochii. Auzi zgomotul facut de usa inchisa de el, apoi zgomotul pasilor lui, ii simti apoi parfumul si in sfarsit il atinse cand acesta se aseza langa ea pe scara.

-Stii ce e ingrozitor?

Vocea lui o facu sa-si deschida ochii si sa-l fixeze cu privirea, asteptand un raspuns.

-Ingrozitor e ca nici nu-mi amintesc ultima oara cand ne-am purtat frumos unul cu celalalt, cand nu ne-am urat. Nu-mi amintesc nici macar ultimul nostru sarut...

Ea simti ochii umplandu-i-se cu lacrimi si isi acoperi fata cu palmele. Isi amintea ziua aia. Era amintirea cu care se ducea in fiecare seara la culcare si cu care se trezea in fiecare dimineata in minte. El se ridica brusc si pleca spre usa. Apasa cu putere pe clanta.

-Era seara...

Cuvintele ei il oprira in usa.

-Soarele inca nu apusese...Eu veneam de la liceu, iar tu m-ai asteptat la coltul strazii. Erai imbracat cu tricoul meu preferat si cu o pereche de blugi cu care stai doar pe acasa. Cand te-am vazut am inceput sa zambesc si sa alerg spre tine. Uitasem de toate lucrurile rele pe care le patisem in ziua aia. M-am refugiat in imbratisarea ta, simtindu-ti parfumul. Apoi m-am departat usor de tine si m-am ridicat pe varfuri. Buzele noastre s-au atins scurt. Erai dulce. Apoi mi-ai spus ca nu poti sta cu mine afara in seara aia si eu am zambit trista. M-ai sarutat apasat pe frunte si m-ai mai luat odata in brate, apoi ai plecat. Ala a fost ultimul nostru sarut.

Se duse in spatele lui si il lua in brate, inconjurandu-i talia cu bratele. Isi aseza capul pe spatele lui si inchise ochii. Lacrimile ii curgeau siroaie pe obraji. El se intoarse cu fata la ea, luand-o in brate.

-Defapt, te inseli.

Ea ridica brusc capul de pe pieptul lui si el chicoti. Ii lua fata micuta in mainile lui mari.

-Acum doua saptamani am urcat la tine in camera, noaptea, pentru ca imi era dor sa te vad dormind. Te-am privit vreo 10 min in lumina lunii, dar apoi m-am temut ca se vor trezi ai tai, asa ca te-am sarutat scurt pe buze si am fugit.

Privirea ei era socata.

-A-am crezut ca am visat asta!

El incepu sa rada.

-Dar nu-i corect! Eu nu stiam de existenta lui..

-Da, ai dreptate...

Se apleca spre ea si o saruta lent pe buze. Se simtea de parca s-ar fi nascut din nou.

-Uite! Acum stim amandoi de existenta ultimului sarut.

O musca usor de buze si ea ii zambi inocenta.

Intind mana sa te iau in brate, dar degetele mele ating , in schimb, materialul rece al pernei. Deschid usor, usor ochii si te caut cu privirea prin camera. Ma ridic pe coate si privesc dupa spatarul canapelei. Si te vad...O mana imi acopera repede gura de frica sa nu-mi scape un hohot de ras si sa vezi ca m-am trezit. Ma las mai jos astfel incat sa nu ma poti vedea, dar eu sa te pot urmari in continuare. Esti in bucatarie. Sortul meu cu floricele iti acopera pieptul gol. Pete de faina sunt peste tot pe fata si pe bratele tale. Si, ca si cum astea nu ar fi fost de ajuns, boneta de bucatar este putin aplecata intr-o parte. Abia acum incep sa simt miros de mancare. Langa tine, pe o farfurie, este o gramada de clatite acoperita cu un strat generos de ciocolata si capsuni. Tu amesteci in doua cesti care banuiesc ca sunt cu cafea. Le pui pe toate pe o tava si iti dau jos sortul si boneta, apoi te cureti de faina. Dar o mica pata de ciocolata din varful nasului o omiti si un hohot de ras in scapa. Privirea ta se indreapta spre mine si, cand ma vezi, vi zambind spre mine.

-De cand ma urmaresti, pitico?

-De vreo 5 min.

Incepi sa razi iar eu te sarut pe nasuc, indepartand ciocolata.

-Si nu puteai sa vi sa ma ajuti?

-Imi pare rau, dar de aici am o priveliste grozava. Arati foarte sexi cu sortul meu cu floricele, stii?

Un alt hohot de ras imi scapa si se accentueaza cand incepi sa ma gadili.

-Hai sa mancam!

-Dar eu vreau sa mancam aiiiici!

Iti dai ochii peste cap si ma saruti apasat pe frunte. Ma iei de mana si eu ma las trasa de tine. Picioarele mele desculte se lipesc de parchet in timp ce tu ma tragi in continuare dupa tine. Parul meu ciufulit imi vine intruna pe fata, in ciuda eforturilor mele de a-l da pe spate. Dupa cativa pasi ajungem pe covorul nostru pufos. Ma asez in fund pe el si imi ridic privirea spre tine.

-Asteapta-ma aici!

Iti zambesc si tu pleci dupa mancare. Incep sa ma uit absenta prin camera si reflexia mea intr-o fereastra imi atrage atentia. Arat ingrozitor! Parul meu este ciufulit, pijamaua e cu doua numere mai mari si pedichiura mea cu oja rosie incepe sa se cojeasca. Oftez resemnata. La urma urmei deja m-ai vazut. Ma intind pe spate, asteptandu-te. Si iti aud pasii. Ma ridic si atunci te vad cu un buchet imens de trandafiri intr-o mana si cu tava cu mancare in cealalta. Un zambet de copil nerabdator mi se intinde pe fata in timp ce lasi mancarea pe covor si imi intinzi buchetul. Miros buchetul de trandafiri si apoi il arunc in sus sarind la tine in brate. Buzele mele iti inabusesc un hohot de ras.

-Banuiesc ca asta inseamna ca iti plac?

-Ahh! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

-Off..Si eu te iubesc enorm puiule!

Gleznele imi sunt umezite de roua asternuta pe iarba. Ochii imi sunt strapunsi de razele soarelui primavaratic. Mana mea subtire este in palma lui mare. Inima imi este pierduta pe undeva prin pieptul lui.

Pasii nostri grabiti si-au gasit in sfarsit destinatia. Ne asezam amandoi pe iarba, iar el isi pune capul pe burta mea. Se joaca absent cu degetele mainii mele. Inchid ochii si-mi las imaginatia sa se joace cu mintea mea.

-Oare am putea cuceri lumea?

Vocea lui usor ragusita imi intrerupe sirul gandurilor.

-Poftim?

-Oare lumea asta poate fi a noastra?

-A noastra? Adica noi doi?

-Da!

-Nu stiu...dar putem visa la asta.

-Hai cu mine!

Se ridica in picioare si ma ia de mana, tragandu-ma dupa el. Alergam pana pe varful unui deal unde se opreste brusc si se intoarce cu fata la mine. Privirea mea, insa, este atintita asupra multimii de casute minuscule intinse la poalele dealului.

-Uite! vocea lui imi capteaza din nou atentia si ii vad mainile intinse, aratandu-mi tot ce e in jur...pajistile verzi, cerul albastru, soarele stralucitor, florile parfumate, norii pufosi, casutele ordonate....Inchide ochii si, zambind, se intinde pe iarba. Imi intorc privirea la o insecta colorata care a zburat pe langa mine. Un zambet mi se intinde si mie pe fata.

-Totul este superb!

-Si este al nostru. Tot!

-Fii serios! Suntem doar in vizita aici.

-Rade si ma trage pe iarba langa el. Ma ia in brate si imi atinge usor urechea cu buzele.

-Da, iubito, dar cand vom pleca toate astea iti vor ramane in minte si le vei lua peste tot cu tine. Vei visa mereu la locul asta. Si asa se va intampla cu toate locurile pe care le vom vizita. Le vom captura in visele noastre.

Mi-am sprijinit capul pe umarul lui, inchizand ochii si ascultandu-i inima. Poate ca are dreptate. Poate ca putem cuceri lumea. As merge cu el oriunde. Si am cuceri lumea. Chiar si numai in mintea noastra. Lumea noastra. A mea si a lui. Imi place cum suna!

"Am nevoie de tine!15 min. Locul nostru."

Cuvintele lui m-au facut sa sar din fotoliu, sa trag o pereche de blugi pe mine si sa tasnesc pe usa afara.

Imi amintesc ca mergeam foarte repede, abia ma puteam abtine sa nu fug spre el. Incercam sa-mi dau seama ce se intamplase. Disperarea din cuvintele lui declansase un roi de ganduri in mintea mea. Si atunci l-am vazut. Era asezat pe o piatra cu capul in maini si cu coatele pe genunchi. M-am apropiat incet de el fara sa zic nimic. M-am asezat in genunchi in fata lui si mi-am trecut mainile prin parul lui. A ridicat brusc capul si atunci i-am vazut lacrimile din ochi. Un gol imens mi-a urcat din stomac in inima si apoi a coborat din nou in stomac. M-am aruncat la el in brate si mi-am simtit umarul imbibandu-se de lacrimile lui. Il ranise, idioata. Isi batuse joc de el si eu nu puteam face nimic. Nu stiam ce sa-i zic. Tacerea era deja insuportabila, dar hohotele de plans oricum nu l-ar fi lasat sa vorbeasca. Parul mi se lipise pe fata. Nici nu-mi dadusem seama ca plangeam odata cu el. Am continuat sa-l tin in brate si sa-i mangai usor obrazul. Capul ii era lipit de pieptul meu si bratele lui imi inconjurau talia.

Asteptand sa se calmeze, un alt sir de ganduri mi-a invadat mintea. Cum putea sa-i faca asta? Cine ar fi putut rani un asemenea copil? Copil pe care il iubeam enorm. Pe care nu as fi suportat sa-l vad suferind. Si acum trebuia sa-l vad in starea asta.

Usor, usor, suspinele au devenit mai rare, pana s-au oprit. Stateam acolo imbratisati fara sa ne pese de caldura, de masinile ce treceau pe langa noi sau de praful prin care ne tavaliseram hainele. Eram acolo, langa el si nu avea nevoie de nimic altceva. Doar de mine. Si eu eram acolo pentru el.

M-am ridicat in picioare si l-am luat de mana. S-a ridicat si el fara sa se uite la mine. Mi-am intins o mana sa-i sterg ultima lacrima de pe obraz. A inchis ochii si mi-a luat mana intr-a lui. Buzele lui fierbinti mi-au atins pielea umeda a mainii. Si atunci m-a privit prima oara in ochi. Privirea lui mi-a patruns pana in inima, unde a ramas si va ramane pentru totdeauna.

L-am luat de mana si l-am indemnat sa ma urmeze. Am faacut cativa pasi, apoi m-am oprit sa-l privesc. M-am intors la el si i-am vazut un zambet recunoscator pe chip. I-am zambit scurt inapoi si am simtit cum m-a strans mai tare de mana.

Am continuat sa merg evitand sa ma uit la el. Nu mai putusem sa-mi stapanesc lacrimile, asa ca mergeam cu vreo doi pasi inaintea lui, incercand sa ma calmez. Mereu m-au emotionat lacrimile altei persoane, dar ale lui erau insuportabile. As fi preferat sa iau totul asupra mea si sa sufar eu in locul lui.

Ne-am oprit intr-un loc umbrit de doi copaci imensi si acoperit de un strat verde de iarba, patat de culorile zecilor de floricele parfumate. Ne-am intins amandoi pe iarba, privind cerul printre frunze. Degetele noastre erau impletite, facandu-mi obrajii sa roseasca usor. Prezenta lui era placuta intr-un mod frustrant. Nu vroiam sa depind de el... Nu am vrut niciodata. Dar nu am avut de ales.

M-am apropiat de el si mi-am asezat capul pe pieptul lui, ascultandu-i inima.

-Multumesc.

Vocea lui mi-a adus din nou lacrimi in ochi. M-am ridicat si l-am sarutat pe frunte.

-Oricand, puiule. Nu uita asta! ORICAND AI NEVOIE DE MINE!

Ma trezesc din nou cu gandul la el.

Imaginea lui imi apare vag in minte in fiecare minut al zilei.

Ma ridic incet din pat si ma ating usor perdeaua de matase.

Urmaresc materialul cum se scurge printre degetele mele dezvaluindu'mi fereastra.

Peisajul de afara ma face sa ma cutremur din nou.

Nu datorita zapezii, ci din nou a amintirii lui.

Fiecare fulg de zapada imi aminteste de el.

Unul mi'a atins nasul cand ii zambeam.

Altul mi'a atins obrazul cand ma saruta.

Un fulg s'a topit in mainile noastre impreunate.

Un altul s'a lipit pe fereastra de langa canapeaua pe care stateam imbratisati.

Inca unul a fost de fata la intalnirile noastre ascunse.

Intreaga natura a fost martora iubirii noastre.

Zambesc amar si pasesc desculta pe gresia rece.

Ceasca de cafea cu lapte ma asteapta pe masuta din sufragerie.

Ma invelesc cu patura mea preferata si iau o gura din lichidul fierbinte, simtind cum imi incalzeste fiecare celula a corpului.

Si mi se face din nou dor de el..

Si din nou incep sa'mi amintesc...

O doamne de ce nu poate pur si simplu sa vina aici si sa fie totul ca inainte?

De ce nu poate pur si simplu sa stea din nou in bratele mele?

De ce nu poate pur si simplu sa ma sarute din nou?

De ce nu poate pur si simplu sa fie din nou al meu?

Stam amandoi pe cate un colt al bancii.

El sta rezemat cu coatele pe genunchi si privirea ii este in pamant.

Il privesc cum trage plictisit dintr'o tigara.

Expresiile fetei i se schimba inainte sa reusesc sa'mi dau seama la ce se gandeste.

Incerc din rasputeri sa'l conving sa nu renunte.

Imi arunca o privire scurta, aprobandu'ma.

Ceva in privirea lui nu ma lasa sa'l cred.

Am lacrimi in ochi si nu stiu daca de vina e frigul sau confuzia ce imi apasa pieptul, facandu'ma sa respir greu si sacadat.

Ma apropii de el si imi sprijin capul pe umarul lui.

Golul din stomac mi se accentueaza cand ii simt parfumul amestecat cu fumul de tigara.

Oftez resemnata si il simt cum tresare.

Imi trec degetele prin parul lui, simtind pentru ultima oara placerea de a'l atinge.

Imi iau ultima doza din parfumul lui.

Imi privesc pentru ultima oara reflexia in ochii lui.

Ii ascult pentru ultima oara inima batand mai lent decat a mea.

Ii aud pentru ultima oara rasul si vocea care ma faceau si pe mine sa zambesc.

Il las pentru ultima oara sa ma priveasca.

Ii ating pentru ultima oara pieptul pe care mi'am odihnit capul de atatea ori.

Ii sarut pentru ultima oara buzele ale caror prizoniera cadeam de fiecare data cand ma atingeau.

Cum este posibil sa fii in stare sa renunti la tot pentru o persoana si in acelasi timp sa te simti cea mai bogata persoana din univers in preajma acelei persoane?

Cum este posibil ca dintr'o multime infinita de oameni, sa ti se puna pata pe unul singur si sa fii dispus sa faci orice pentru el?

Cum este posibil ca si dupa a mia greseala sa mai gasesti o scuza pentru a'i mai da o sansa?

Cum este posibil ca acea persoana sa intre in viata ta si sa te faca sa te simti dependent de ea si apoi sa dispara ca si cum nu ar fi existat, lasandu'te agatat de cel mai firav fir de speranta, gata sa se rupa in orice moment si sa te trezesti intr'o lume straina tie?

Cum este posibil ca persoana care inseamna totul pentru tine sa te faca sa te simti un nimic?

Iubirea ar trebui sa echivaleze cu fericirea...

Cum este posibil ca dragostea pentru o persoana sa fie izvorul lacrimilor tale din fiecare noapte?

Cum sa mai credem si sa ne mai dorim iubirea, cand ea este motivul vietilor noastre mizerabile?

Mi'am jurat ca nu voi mai plange.

Si nu o fac.

Sunt sigura ca exista un termen biologic pentru procesul asta de umezire a ochilor si sunt sigura ca are vreun efect stiintific asupra organismului meu.

Nimic psihic, nimic emotional.

Nu!

Doar un proces de curatare a retinei sau ceva de genu asta, nu sunt buna la biologie.

Si probabil roseata va disparea si va lasa in urma o alta perspectiva de a privi lucrurile...

Probabil voi invata sa'mi feresc privirea de chestiile astea daunatoare si procesul asta va avea loc din ce in ce mai rar.

Da...

Asa trebuie sa fie!

La urma urmei nici o gluma nu mai are haz cand o auzi de peste 3 ori, nu?

Ochii imi sunt atintiti pe geam.

Nu'mi pot da seama daca furtuna e in mintea mea sau natura se rascoala din nou.

Nu'mi pot da seama daca lacrimile curg din ochii mei sau se preling pe fereastra.

Un tunet ma face sa clipesc, incetosandu'mi privirea.

Bratele imi inconjoara genunchii pe care imi tin capul.

Deasupra umerilor, ceva greu apasa usor.

Se misca.

Ma trage spre ceva tare.

Inauntru, batai ritmice ma calmeaza.

Imi sprijin capul pe acea duritate.

Altceva ma inconjoara din cealalta parte.

Ma simt in siguranta aici.

Ma simt de parca apartin acestei imbratisari.

De parca asta e lucrul pe care il astept mereu.

Asa cum un om obosit abia asteapta sa ajung acasa dupa o zi de lucru.

Asa cum o mama abia asteapta sa'si tina copilul in brate dupa 9 luni de sarcina.

Si parfumul...

Parfumul asta care pe zi ce trece devine mai vital pentru mine.

Propriul meu aer.

O lacrima calda imi aluneca pe obraz, dar este oprita de o atingere delicata inainte sa ajunga in coltul gurii.

Si respiratia...

Respiratia asta care e cea mai frumoasa melodie pe care am ascultat'o vreodata.

Ca un imn..

Imnul iubirii mele...

Imi ridic privirea si ii vad chipul.

Ma intampina cu zambetul de care mi'a fost atat de dor.

Oftez usurata si simt cum buzele mi se intind intr'un zambet de raspuns.

-Ai venit..

-Si raman!

Buzele lui imi acoperira gura intr'un sarut care imi taie respiratia si imi topi inima.

Usor, usor am reusit sa'mi deschid ochii.

M'a intampinat un parfum sarat.

Capul mi se odihnea pe nisip.

Puteam vedea cu coada ochiului musuroiul de scoici adunate impreuna seara trecuta.

Cerul incepuse sa capete o nuanta mai deschisa de albastru, dar soarele nu rasarise inca.

Sunetul respiratiei lui amestecat cu cel al valurilor imi provoca un gol ciudat in stomac.

M'am uitat la el zambind.

Zambetul vag de pe chipul lui ma facea sa ma intreb ce visa.

Genele lui lungi si dese i se odihneau pe pometi, iar prin parul lui dezordonat vedeam, sclipind, graunte de nisip.

I'am ridicat mana care o tinuse pe abdomenul meu si i'am asezat'o pe nisip.

M'am ridicat in fund, scuturandu'mi nisipul de pe haine.

Focul facut cu o seara inainte se stinsese, lasand in urma o dara subtire de fum care se inalta pana la cer.

M'am ridicat cufundandu'mi picioarele in nisipul rece.

Plaja era pustie, cu exceptia catorva pescarusi singuratici.

M'am asezat pe o stanca indreptandu'mi privirea spre locul unde trebuia sa rasara soarele.

Nu mai era mult.

Panglici portocalii si violet incepusera sa'si faca loc pe cer.

L'am mai privit odata si apoi mi'am intors privirea la linia subtire si rosie care anunta rasaritul.

Incet, incet aceasta se transforma intr'o bila rosie, incepand sa arunce cu sageti fierbinti.

Am inchis ochii, lasandu'mi capul pe spate.

Fata incepu sa mi se incalzeasca.

Vantul adia usor, imprastiindu'mi cateva suvite de par pe fata.

Doua degete delicate le indepartara usor, in timp ce o pereche de buze le atinse pe ale mele.

Am zambit atunci cand i'am simtit parfumul si am deschis ochii.

Mi'am trecut mana prin parul lui si i'am urmarit zambetul care i se intindea pe fata.

Se aseza in spatele meu si ma lua in brate.

Priveam marea impreuna.

Era atat de frumoasa.

Oare cum putea fi asa superba, avand in jurul ei atatea suflete urate?

Isi puse capul pe umarul meu si ma saruta usor pe gat, soptindu'mi:

-Te iubesc!

Mi'am intors capul si l'am sarutat pe obraz.

I'am raspuns cu buzele inca atingandu'i pielea:

-Si eu te iubesc!

Din nou stau culcata in pat cu ochii pe tavan visand...

Inchid ochii...

Ii aud respiratia in dreapta mea si zambesc...

A venit din nou...

Ma intorc cu fata la el si ma loveste cu zambetul lui fermecator..

Ii mangai chipul, iar el inchide ochii sub atingerea mea...

Incepe sa vorbeasca cu mine...

Eu rad si aprob orice spune...

Imi place sa adorm ascultandu'i vocea...

Sa'l stiu langa mine...

Sa stiu ca orice as visa ma trezesc in bratele lui si nu'mi mai pasa de altceva...

Cu fiecare inspiratie sa ma imbat cu parfumul lui...

Si degetele lui sa se plimbe pe pielea mea...

Sa ma inveleasca atunci cand imi este frig...

Imi spune ceva si eu incep sa rad...

Ma intind din nou in pat inchizand ochii...

Si incep sa visez...

Ascultandu'i in continuare vocea..

Dar dintr'o data sa opreste...

Ochii mei incep sa clipeasca des pana se deschid total..

A disparut...

Din nou...

Si iata cum pornesc din nou.

Din nou sentimente.

Din nou imi pasa.

Din nou gelozie.

Din nou melodii de dragoste.

Din nou conversatii stupide, dar speciale.

Din nou SMS'uri in ore.

Din nou intalniri pe ascuns.

Din nou cuvinte frumoase.

Din nou priviri induiosatoare.

Din nou astept cu nerabdare sa'l vad.

Din nou ma topesc la auzul vocii lui.

Din nou ma pierd in privirea lui.

Din nou goluri in stomac in timpul saruturilor.

Din nou adorm pe pieptul lui.

Din nou ii numar bataile inimii.

Din nou ne tinem de mana.

Din nou iubesc.

Dar de data asta, merita.<3

De ce?

De ce majoritatea oamenilor subliniaza partea cu nevoia sa din definitia prieteniei?

De ce nu se mai gaseste placere in a fi motivul zambetului cuiva?

De ce toti asteapta complimente, sfaturi, servicii, dar nu sunt in stare sa asculte pe cineva care are nevoie?

De ce preferam sa ne torturam unii pe ceilalti decat sa ne dezvaluim adevaratele sentimente?

De ce ne provocam unii pe ceilalti si nu facem noi primul pas?

De ce atunci cand dam un sfat nu'l urmam si noi insine?

De ce atunci cand spunem cuiva ca schimbarea incepe cu el insusi o spunem in speranta ca va indrazni altcineva sa faca acest pas cu exceptia noastra?

De ce spunem ca a fi diferit e in regula, dar ne formam opinii in functie de ale celorlalti?

De ce puterea cuvintelor scade pe zi ce trece si, odata cu ea, nevoia noastra de a ne exprima liber?

De ce nu mai pune nimeni pret pe cuvinte si vorbele sunt aruncate in vant precum nisipul?

De ce suntem mereu dispusi sa gresim si sa ne asumam greseala decat sa facem ce este bine?

De ce trebuie sa ne ingreunam vietile asa de mult si atat de voluntar?

Unde a disparut increderea in sine?

Unde a disparut adevarul?

Unde a disparut dreptatea?

Unde am disparut noi?

Stau cu capul la tine in brate si iti numar bataile inimii.

Te joci in parul meu si fredonezi aiurea o melodie, punandu'mi un zambet de copil pe chip.

Asa ne petrecem mereu timpul.

Astea sunt momentele in care ne cunoastem mai bine si ne apropiem mai mult.

Langa tine tacerea e mereu confortabila si nu'mi pasa niciodata cum arat cand sunt in preajma ta.

Tu stii mereu sa'mi arat partea plina a paharului si nu te supara niciodata imaturitatea mea.

Pe tine nu te pot minti niciodata.

Imi cunosti toate secretele si orice minciuna inofensiva imi tortureaza constiinta pana recunosc adevarul.

Iubesc felul cum vorbesc cu mine si cum suntem mereu complici ascunzandu'ne de restul.

Imi lasi mereu impresia ca ai spune mai multe, dar ca preferi sa'mi arati.

Ma reindragostesc de zambetul tau ori de cate ori il vad, iar golul din stomac pe care il simt cand ma saruti, devine infinit atunci cand te aud spunandu'mi

"Te iubesc!".

Acum cativa ani, i'am spus tatalui meu ca de ziua mea vreau sa'mi invit toti prietenii.

El ma intrebat despre cate persoane este vorba.

I'am spus ca sunt cateva zeci.

Mi'a zambit si mia spus:

"Sunt doar cunostinte."

M'am contrazis toata seara cu el ca nu are dreptate.

Astazi imi pare rau ca le'am luat apararea tuturor tradatorilor.

Apusul intr'o zi de toamna.

Cafeaua fierbinte iarna.

Papuceii pufosi.

Hanoracul lui.

Mancarea calda.

Puloverele moi.

Imbratisarile lungi.

Amintirile amuzante.

Plimbarile noaptea.

Nisipul fin si fierbinte.

Mirosul de copaci infloriti.

Bulgarii de zapada perfect rotunzi.

Rasaritul pe plaja.

Strigatul unui pescarus.

Rasul unui bebelus.

Vocea lui.

Ajunul Craciunului.

Dimineata plina de zambete.

Discutii la miezul noptii.

Glumele bune.

Iarba verde.

Mirosul de cozonac.

Somnul de dupa'amiaza.

Luminile orasului noaptea.

Cerul instelat.

Lacrimile de fericite.

Melodiile vechi.

Versurile in care te regasesti.

Petrecerile in pijamale.

Betiile cu prietenii in serile de vara.

Mainile calde.

Buzele moi.

El.

Stii care e cel mai trist sunet din lume?

Sunetul copiilor care se joaca.

Cand stai in camera ta cu geamul deschis, ascultand rasetele lor.

E ca un fel de magie afara de care tu nu mai ai parte...

Ca un club la care ai uitat parola...

Si realizezi ca ai crescut..

Uneori ma intreb daca mai este ceva sigur.

Mai exista corect si gresit?

Bine si rau?

Adevar si minciuni?

Sau a devenit totul negociabil?

Asta e iubirea, nu'i asa?

Cand observi absenta cuiva si urasti acea absenta mai mult decat orice?

Mai mult decat ii iubesti prezenta?