Trase adanc aer in piept si impinse usor usa de sticla. Mirosul izbitor de cafea ii oferi un sentiment familiar. El era la o masa de la geam. Privea in gol oamenii care treceau prin fata ferestrei. Pasii marunti o apropiau parca prea repede de el. Nu era pregatita. Inca nu stia ce sa-i spuna. Nu stia daca sa creada ce va spune el sau nu. Pana sa isi termine gandurile, ajunse la masa lui. Se aseza pe scaun si isi drese vocea:

                -Buna…

                Ochii lui sclipira la vederea ei.

                -Hei! Ma bucur ca mi-ai acordat sansa asta. Stiu ca e mult ce iti cer, dar considera asta ca o ultima favoare. Am nevoie sa ma asculti.

                Chelnerul il intrerupse.

                -Va servesc cu ceva?

                -Doua cafele cu lapte, te rog!

                Deci isi mai amintea cate ceva despre ea. Uimitor, avand in vedere ca in fiecare dimineata ea era cea care ii pregatea lui cafeaua.

                -Iti amintesti ultima noapte pe care am petrecut-o impreuna?

                Serios? Credea ca va asculta o scuza si atat. Nu ca va incepe sa ii aduca aminte de timpul petrecut impreuna. Numai ea stia cat s-a chinuit sa uite totul.

                -Da, imi amintesc…

                -Si iti amintesti si ce ai facut inainte sa adormi?

                -Nu…

                Pe cine mintea? Plansese. Asta facuse. A plans pana a simtit ca nu mai putea respira. Iar patura care ii acoperea gura, i-a fost martora.

                -Ei bine, eu imi amintesc… Si stiu ca nu ai fi vrut asta, dar te-am auzit plangand. Nu stiam de ce… Dar nici nu am indraznit sa intreb. Dar intr-un final mi-am dat seama. Daca ar fi fost vorba despre orice altceva, ai fi venit la mine si mi-ai fi spus, te-ai fi descarcat, dar nu ai facut-o. Si din asta mi-am dat seama ca eu sunt de vina.

                -Si daca ti-ai dat seama de ce nu ai spus ceva? De ce nu ai incercat sa opresti lacrimile?

                -Am crezut ca asta se va intampla daca voi pleca… Am crezut ca ma urasti… si ca viata ta va fi mai usoara daca voi pleca… Nu ai idee cat de mult am vrut sa iti alin suferinta, cat de mult te iubeam… Te iubeam mai mult decat ma iubeam pe mine insumi si m-am gandit la fericirea ta… Nu stiu daca am facut bine, dar am incercat… Am incercat apoi sa imi caut propria fericire… Dar gandul ca tu inca suferi m-a oprit… Nu stiam ce sa fac… Ma temeam sa te caut… Nici nu stiam unde sa te caut.. Ma gandeam ca poate deja ai gasit iubirea vietii tale si aparitia mea ti-ar distruge tot ce ai reusit sa faci in lipsa mea…

                -Si atunci de ce te-ai intors? Ce te asteptai sa gasesti?

                -Nu stiu… Chiar nu stiu… Stiu doar ca m-am trezit intr-o dimineata si nu am mai putut… Am dat naiba tot ce realizasem acolo pentru ca nimic nu conta daca nu aveam cu cine sa ma bucur de succes si ultimul lucru pe care mi-l amintesc e ca m-am ciocnit cu tine in lift…

                -Nu inteleg… 5 ani… 5 ani m-am chinuit sa gasesc o explicatie… Nu intelegeam de ce ai plecat… Eu eram cea care iti iertase o multime de lucruri… De ce trebuia sa platesc eu? Uram sa ma gandesc la tine, dar era inevitabil… Plangeam infundata in perne si ma gandeam ca probabil nu dai doi bani pe amintirile cu mine. Ma gandeam ca poate deja ai o familie si o slujba de succes si ca ai inchis de mult capitolul “Tara”.

                Cafelele se racisera de mult in fata lor. O tacere jenanta se asternu intre ei si gandurile fiecaruia sarisera peste cei 5 ani si ajunsera la momentele petrecute impreuna.

                -Imi pare rau, Tara! Sincer, chiar imi pare rau… Poate ca e prea tarziu, poate nu, dar regret enorm de mult ca am plecat de langa tine cand aveai cea mai mare nevoie de mine…

                Lacrimile curgeau siroaie pe obrajii ei palizi. Nu stia ce sa spuna, ce sa faca. Daca stia unde va ajunge discutia asta nici nu ar fi venit. Unde vrea sa ajunga? Ce ii cere defapt? Sa se impace cu el? Sa uite cat a suferit? Ce ii putea garanta ca s-a schimbat ceva? De unde stia ca nu va pleca din nou?

                -Nu stiu,Caleb… E greu…

                -Stiu..

                -Ba nu! Nu stii… Habar nu ai, Caleb! Habar nu ai cat de mult te-am iubit si cat am incercat sa neg asta… Habar nu ai cat ma abtin acum sa nu iti sar in brate si sa nu te sarut. Habar nu ai ca nu m-am simtit niciodata mai bine sa te vad, ca mai devreme in lift. Habar n-ai ca am asteptat momentul in care ne vom vedea in fiecare zi din astia 5 ani… Nu stii nimic. Si nici eu nu mai stiu nimic…

                -Tara…

                -Nu, Caleb! Nu am nevoie de mila ta. Te rog, uita ca ne-am intalnit, uita tot ce ti-am spus…

                Isi sterse lacrimile dintr-o miscare iute si iesi din cafenea, trantind usa in urma ei.

                -Aveti nevoie de ceva, domnule?

                Arunca o privire scurta pe geam, incercand sa scape de nodul din gat si spuse:

                -Doar adu-mi nota, te rog.