Nimeni nu e perfect...o stim cu totii...si mai stim ca ar trebui sa ii acceptam pe cei din jurul nostru cu tot cu defecte...dar cum sta treaba cand defectele nu mai sunt defecte, ci proaste obiceiuri..? Si mai ales ce ar trebui sa facem cand aceste proaste obiceiuri ne ranesc pe noi? Ar trebui sa iertam si sa speram la vremuri mai bune? Sau sa luam initiativa si sa nu acceptam sa fim raniti? Multi ar alege a doua varianta, dar ce se intampla cand iubirea pentru acea persoana iti acopera superficial ranile? Accepti in continuare sa fii ranit sau pleci cu ideea ca iubirea se va stinge la un moment dat? Sa zicem ca ne agatam in continuare de cea mai fragila speranta si ne punem toata increderea in ea, sperand ca persoana iubita va redeveni persoana de care te'ai indragostit... Si speri, speri din toata inima, te inchizi in tine, iti ascunzi temerile, incerci sa fi mai bun, renunti la a mai fi tu pentru a fi perfect pentru acea persoana, renunti la viata ta pentru ca speri la la un loc in viata acelei persoane, pierzi totul, pierzi prietenii care s'au saturat sa vorbeasca singuri, iti pierzi demnitatea si orgoliul, facand orice face fericita persoana respectiva, te pierzi tu pur si simplu. Si inca niciun semn de la acea persoana... Niciun semn ca i-ar pasa, niciun semn ca ar durea'o suferinta ta...nimic... Si te gandesti cum erai la inceput..cand erai tu persoana cucerita, cand tie ti se cersea atentie, cand tu erai persoana care nu depunea niciun efort in relatie... Si te intrebi cum de s'a ajuns aici...Si singurele cuvinte care iti trec prin minte sunt "am aflat ce e iubirea"...Da..."iubirea"...pentru ca in momentele de suferinta iti dai seama cu adevarat...tristetea indeparteaza ceata din inimile noastre si ne dezvaluie adevaratele sentimente...