Isi lua cafeaua si geanta si iesi in graba pe usa. Inima ii batea atat de tare, incat aproape confunda sunetul tocurilor cu cel din pieptul ei. Bucle dezordonate ii alunecau delicat pe camasa din matase. Prima zi de lucru si deja isi facea o reputatie din cauza intarziatului. Si, ca si cum nu era suficient, liftul nu mai venea odata. Bataia nerabdatoare a piciorului ei atrase privirea incruntata a unei batrane. Lumina verde anunta sosirea liftului. Sunetul deschiderii usilor o facu sa sara practic in lift. Impactul fu atat de puternic, incat privirea i se intuneca pret de cateva secunde.
     -Ce dracu?! Doamna, tu nu stii ca mai intai se cob...
     Nu-i venea sa creada ca e ea. Nu era schimbata aproape deloc, cu exceptia catorva riduri expresive in zona ochilor. Oare de cate ori zambise in acei 5 ani si de cate ori plansese din cauza lui? Era atat de marcat de intalnirea ei incat nu-i observa gesturile disperate de indepartare a cafelei de pe camasa.
     -De ce nu te uiti pe unde mergi? Oh, nu... Camasa mea, cafeaua mea, job-ul meu!
     Privirea ii sarea de la ceas la camasa si invers.
     -Tara, tu esti?
     Mainile ii incremenira si, cu o voce tremuranda, ii raspunse:
     -Dumnezeule, Caleb, esti chiar tu?
     Si-ar fi dorit sa-i sara in brate si sa se adaposteasca de toate cosmarurile care au bantuit-o in acei 5 ani. Si-ar fi dorit sa-i simta din nou gustul buzelor pe care le saruta in fiecare seara inainte sa adoarma. Si-ar fi dorit sa isi treaca din nou degetele prin parul lui rebel care ii gadila obrajii de fiecare data cand il saruta pe frunte. Dar ce facuse el era pur si simplu de neiertat. Cum a putut sa-i faca asta? Cum a putut sa plece fara sa-si ia ramas bun? Cum a putut s-o lase timp de 5 ani sa se invinovateasca pentru plecarea lui?
     -Scuza-ma! Eu ma cam grabesc... Sunt in intarziere.
     -Lasa-ma sa te duc eu.
     -Nu! Adica... Nu-i nevoie... Oricum trebuie sa ma duc sa imi schimb hainele si nu vreau sa te retin...
     -Uite... Ai tot dreptul sa te porti asa, sa nu-ti doresti prezenta mea... Dar iti sunt dator cu o explicatie.. Si nu as putea avea constiinta impacata daca nu m-ai lasa sa iti vorbesc...Stiu ca ti-a fost greu. Si mie mi-a fost...
     -Atunci de ce ai facut-o? De ce ai plecat asa? De ce nu te-ai gandit nici macar o secunda la mine?
     -M-am gandit in fiecare secunda la tine si au fost momente in care as fi dat orice sa iti aud vocea... Dar am crezut ca iti va fi mai bine asa... Ca vei suferi mai putin...
     Glumea? Nici nu avea idee de cate nopti a pierdut invinovatindu-se pentru plecarea lui.
     -Nu cred ca o explicatie poate sterge 5 ani de suferinta din sufletul meu.
     -Te rog, o jumatate de ora! Atat! Si apoi, daca imi vei cere asta, nu te voi mai cauta niciodata.
     La urma urmei, deja se resemnase cu ideea pierderii slujbei. Si in plus, isi dorea din toata inima sa afle ce l-a facut sa plece asa.
     -OK. Intr-o ora. La cafeneaua de la colt.


Sfarsitul partii I