"Am nevoie de tine!15 min. Locul nostru."

Cuvintele lui m-au facut sa sar din fotoliu, sa trag o pereche de blugi pe mine si sa tasnesc pe usa afara.

Imi amintesc ca mergeam foarte repede, abia ma puteam abtine sa nu fug spre el. Incercam sa-mi dau seama ce se intamplase. Disperarea din cuvintele lui declansase un roi de ganduri in mintea mea. Si atunci l-am vazut. Era asezat pe o piatra cu capul in maini si cu coatele pe genunchi. M-am apropiat incet de el fara sa zic nimic. M-am asezat in genunchi in fata lui si mi-am trecut mainile prin parul lui. A ridicat brusc capul si atunci i-am vazut lacrimile din ochi. Un gol imens mi-a urcat din stomac in inima si apoi a coborat din nou in stomac. M-am aruncat la el in brate si mi-am simtit umarul imbibandu-se de lacrimile lui. Il ranise, idioata. Isi batuse joc de el si eu nu puteam face nimic. Nu stiam ce sa-i zic. Tacerea era deja insuportabila, dar hohotele de plans oricum nu l-ar fi lasat sa vorbeasca. Parul mi se lipise pe fata. Nici nu-mi dadusem seama ca plangeam odata cu el. Am continuat sa-l tin in brate si sa-i mangai usor obrazul. Capul ii era lipit de pieptul meu si bratele lui imi inconjurau talia.

Asteptand sa se calmeze, un alt sir de ganduri mi-a invadat mintea. Cum putea sa-i faca asta? Cine ar fi putut rani un asemenea copil? Copil pe care il iubeam enorm. Pe care nu as fi suportat sa-l vad suferind. Si acum trebuia sa-l vad in starea asta.

Usor, usor, suspinele au devenit mai rare, pana s-au oprit. Stateam acolo imbratisati fara sa ne pese de caldura, de masinile ce treceau pe langa noi sau de praful prin care ne tavaliseram hainele. Eram acolo, langa el si nu avea nevoie de nimic altceva. Doar de mine. Si eu eram acolo pentru el.

M-am ridicat in picioare si l-am luat de mana. S-a ridicat si el fara sa se uite la mine. Mi-am intins o mana sa-i sterg ultima lacrima de pe obraz. A inchis ochii si mi-a luat mana intr-a lui. Buzele lui fierbinti mi-au atins pielea umeda a mainii. Si atunci m-a privit prima oara in ochi. Privirea lui mi-a patruns pana in inima, unde a ramas si va ramane pentru totdeauna.

L-am luat de mana si l-am indemnat sa ma urmeze. Am faacut cativa pasi, apoi m-am oprit sa-l privesc. M-am intors la el si i-am vazut un zambet recunoscator pe chip. I-am zambit scurt inapoi si am simtit cum m-a strans mai tare de mana.

Am continuat sa merg evitand sa ma uit la el. Nu mai putusem sa-mi stapanesc lacrimile, asa ca mergeam cu vreo doi pasi inaintea lui, incercand sa ma calmez. Mereu m-au emotionat lacrimile altei persoane, dar ale lui erau insuportabile. As fi preferat sa iau totul asupra mea si sa sufar eu in locul lui.

Ne-am oprit intr-un loc umbrit de doi copaci imensi si acoperit de un strat verde de iarba, patat de culorile zecilor de floricele parfumate. Ne-am intins amandoi pe iarba, privind cerul printre frunze. Degetele noastre erau impletite, facandu-mi obrajii sa roseasca usor. Prezenta lui era placuta intr-un mod frustrant. Nu vroiam sa depind de el... Nu am vrut niciodata. Dar nu am avut de ales.

M-am apropiat de el si mi-am asezat capul pe pieptul lui, ascultandu-i inima.

-Multumesc.

Vocea lui mi-a adus din nou lacrimi in ochi. M-am ridicat si l-am sarutat pe frunte.

-Oricand, puiule. Nu uita asta! ORICAND AI NEVOIE DE MINE!