Inchise ochii, isi desfacu bratele si cu gura intredeschisa sorbi incet, indelung aerul in care se contopisera toate miresmele apei, cerului si pamantului. Isi mai lungi de cateva ori bratele , ca o pasare obosita care cauta zadarnic puteri, dar trupul i se franse. Simti nisipul arzandu-i spatele. Isi afunda si parul in nisip, isi desfacu si bratele. Parea ca se rastignise pe nisip. Adierile o inconjurau cu un vartej sau, poate, plutea in sanul visurilor ei.

Intr-un tarziu simti ca se apropie cineva de ea, auzi cum nisipul zgarie trupul celui care se apropie, ii auzi parca si rasuflarea, dar nu facu nicio miscare. Doar degetele desfacute se infigeau incet si adanc in nisip. Vocea care rasuna langa ea venea parca din departari, dar sfasia nemilos tesatura vaporoasa a poeziei;

-Marea se agita in adancuri...Isi prevesteste vijelia...

-Marea nu se agita in adancuri...Se agita visurile ei.

El isi desfacu bratele si se rastigni ca ea pe nisip. Degetele lui parca simteau caldura altor degete. Se afundara in nisip, pana intalnira bariera rece a apei.

-Noi imprumutam zvacnirile si framantarile marii...pentru ca e imensa, adanca, puternica.

-Marea ne cauta visurile, gandurile, sperantele...pentru ca vrea sa ne semene.

Trupul puternic de langa ea isi scutura nisipul, ca o ploaie. Simti nisipul pe trupul ei. Si atunci deschise ochii. Apa inghitise sageata unui corp. Ii cauta parca locul nasterii in spuma marii. Dar cand se intoarse pe tarm, era treaz, lucid, infrigurat. Isi cauta locul vechi. Urmele corpului se intiparisera adanc in nisip. Cand auzi din nou fosnetul nisipului, ea se ridica, imbratisa zarea cu trupul, inainta cu ochii inchisi, pana se prabusi in mare. Raceala apei i se strecura in corp. Ochii de pe tarm o priveau. Redevenise adolescenta care urca prea indraznet pe scara lumii. Cand se intoarse la locul ei, apa, cerul, pamantul reintrau in fizica si geologie.

-E rece si sanatoasa apa si necesara ca un ceas desteptator.

Isi infunda din nou parul si degetele in nisip.

-Altadata, demult, canta cu clopotele-i verzi...

-Cunosc poezia. Si pe cealalta o cunosc, cea pe care ai recitat-o inainte.

-...Sunt prea tanara. Si as vrea sa fiu sigura, incapatanata, obraznica. Sa iau un pumn de nisip si...si sa-l arunc oriunde!

-Esti tot ceea ce ai spus, dar mai mult ceea ce n-ai spus.Un copil care, in loc sa urce, sare.

-Iar altii, in loc sa danseze, coboara...Prefer persoana a treia...

-Vreau sa te privesc...in lumina...

-Pentru ce? Pentru a descoperi visuri in loc de meditatii, sperante in loc de nostalgii?

-In care parte a lumii?

-In cea acoperita cu un cearsaf de nisip, sau cu amintirea unor adieri.

-Si cu toate acestea nu esti facuta numai din visuri.

-Nu! Pentru ca eu insamantez visurile. Le arunc unde vreau, ca pumnul acesta de nisip.

Nisipul se raspandi in aer, apoi cobori ca stripii fini ai unei ploi obosite de vara pe trupurile amandurora. Poate ca nici nu-i simtira caderea.

-Oare tineretea sa fie cel mai frumos dar al vietii?

-E o cautare sau o simpla folosire a impersonalului? intreba ea.

El se ridica. Silueta lui trimitea umbre peste trupul ei.

-Iar maine iti vei impleti coditele in fata oglinzii, te vei razboi cu trigonometria, vei bea cu paiul sucul oferit de un coleg si vei scoate din sarite profesorul cu o intrebare stupida.

-De ce ai acceptat, de ce ai dorit aceasta conversatie?...Iata intrebarea stupida cu care vreau sa scot din sarite profesorul.

Ea sari ca un arc din nisip si se azvarli cu toata hotararea in apa marii. De pe tarm el o privea...

Gandurile insa roiau in jurul unei intrebari stupide, la care nimeni, niciodata, n-a putut si nu va putea sa raspunda...