Sunday, September 5, 2010

Inscriau in nisip o linie dreapta.Stateau lungiti unul in fata altuia. Aproape isi atingeau fruntile.
-Ai vrut sa te gasesc.
-Am stiut ca ma vei cauta.
-Tu vrei sa stii totul? Raspunde-mi, desi e absurda intrebarea.
-Nu poti stii decat ceea ce vrei sa stii. Si intotdeauna vrei mai mult decat poti sa stii.
-Atunci inseamna ca umbli, umbli mereu. Dupa ce?
-Poate dupa niste scantei. Daca nu le prinzi la timp, se sting. Daca le prinzi...
-Dar focurile nu arunca scantei? Le arunca, nu au ce face cu ele...
-Noi adunam scantei ca sa facem focuri. Le cautam. In flori, in minereuri, in Cosmos, in noi...
-Nu vreau. Adica vreau, dar...Sunt si alte flacari care ard...in flori, in minereuri, in Cosmos, cum ai spus tu, insa prin noi...Si sunt flacari, nu scantei! Si culorile ard prin noi...
-As vrea sa-ti spun ceva. Mi-e sete de oameni buni. As vrea ca toti oamenii sa fie buni.
-Daca ar simti cum ii ard inauntru ideile...Dar de ce sa-i judecam noi?...
-Nu-i judecam, ii dorim.
-E tot o judecata. Ii dorim in raport cu idealul. Deci ii judecam in fata idealului.
-E departe. Zarea parca e la capatul marii. Dar cand ajungi la capatul marii, nu intalnesti zarea. Corabiile noastre cauta mereu zarea...
-Si tu vrei s-o intalneasca, sa poposeasca acolo...Acolo unde rasar toate culorile...Uita-te! Acum s-au mutat la asfintit.
-Le vad in ochii tai, scumpo...
-Stiu...S-au imbatat de culori...
______________________________________________________________
Parul ei flutura in vant, buzele ei cautau adieri:
-As vrea sa stiu un nume...Toti oamenii au un nume. Dar nu! Nu mi-l spune! Numele ti-l dau eu. Vei fi tu. Nu te voi numi altfel. Intelegi? Si, ca sa ma razbun putin, dar mai ales ca sa condensam intre noi timpul...Pentru ca totusi sunt un copil.
-Si eu ti-am gasit un nume. Dar nu ti-l voi spune. M-as simti si eu un copil.
-Nu vreau! Nu vreau sa fii copil, pentru ca nu trebuie sa fii.
-Stii ce se intampla? Ce se intampla intotdeauna? Copilul devine tiran.
-Numai daca i se da voie. Dar daca i se da voie, inseamna ca... nu poate sa nu i se dea voie...Nu?...Da, da! Stiu! Pentru ca n-as putea sa suport cuvintele. Cand le aud sau cand le citesc. Suna fals...
-Nu pentru cei care le rostesc.Eu nu stiu ca suna fals. Dragostea nu are niciun cuvant fals. Atunci cand se daruieste.
-Acum sunt proasta.Nu stiu de ce. Poate pentru ca pot sa-ti iau mana, pentru ca pot sa-ti cuprind capul, sa-ti dau linistita bratul meu, sa-ti cer tot viitorul...Nu stiu ce-mi dai, dar stiu ca pot sa cer. Si de aceea sunt proasta.
El inchise ochii. Ii lua numai mana.
-Tot ceea ce-mi ceri tu iti cer si eu.
-Nu-i asa ca prostii sunt indrazneti?N-am stiut ca am atata indrazneala...Dar nu-i adevarat. Nu am indraznit. Proasta sunt, dar nu am indraznit. Am crezut. Vezi? Nu-ti poruncesc eu, iti ascult poruncile...
-Nu-s porunci, sunt credinte, dorinte, idealuri.
-Oare am ajuns la ideal? Tu ai ajuns la ideal?
-Tu ai ajuns la ideal.
-Nu! Nu se poate! Daca tu crezi asa, atunci am ajuns prin tine. Si voi spune, in gand, cuvintele pe care le-au spus toti indragostitii lumii. Sau mai bine la persoana a treia, dar in gura mare: E DRAGOSTE!...Si adaug incet, in soapta, ca sa auzi numai tu: prima dragoste...

2 .:

Emm said...

Ce dragut."Mi-e sete de oameni buni"...cred ca asta vrem cu totii,sa fim inconjurati de oameni buni,sinceri,fara intentii ascunse,care sa ne iubeasca pentru ceea ce suntem:)

elena said...

foarte frumos:X:X mi-a placut mult:)

Post a Comment